
„Personificat, curcubeul devine, în credințele tradiționale românești, Zmeu, Balaur, Sorb; uneori este 𝐵𝑟𝑎̂𝑢𝑙 𝑃𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖, ulterior și 𝐵𝑟𝑎̂𝑢𝑙 𝑙𝑢𝑖 𝐷𝑢𝑚𝑛𝑒𝑧𝑒𝑢 sau 𝐵𝑟𝑎̂𝑢𝑙 𝑀𝑎𝑖𝑐𝑖𝑖 𝐷𝑜𝑚𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖, care oprește ploaia; i se atribuie puterea de a sorbi apa mărilor și a râurilor. Este drumul balaurilor, pe care îl străbat aceștia când se duc la apă ca să se adape. Ca să păstreze echilibrul apei între cer și pământ, curcubeul își fixează un capăt al său într-un râu mare, de unde suge apa; când norii au pierdut prea multă apă înseamnă că au acționat două curcubeie, cel de dedesubt fiind mai puternic, pentru că ia mai multă apă, cel de deasupra mai slab. Femeile, care vor să aibă pielea albă și lucioasă, trebuie să se spele cu apă din coada curcubeului. Când are culoarea dominantă roșie, se crede că va fi mult vin în anul acela; când verdele e predominant, se va face mult grâu; când e mai mult albastru, va fi secetă. Curcubeul de primăvară este prevestitor al vremii: dacă are culorile limpezi, va fi belșug; dacă îi sunt tulburi, se crede că anunță un an excesiv de ploios.”